dilluns, 31 d’octubre de 2016

Assuconos in su mese de austu - Gabriel García Marquez









Assuconos in su mese de austu


Fìamus arrivados a Arezzo unu pagu in antis de su mesu die e amus pèrdidu pru de duas oras chirchende su casteddu renaschentista chi s'iscritore venetzuelanu Miguel Otero Silva aiat comporadu in cussu logu idìllicu de sa campagna toscana. Fiat una domìniga de printzìpios de austu, calurosa e prena de abbolotu e non fiat fàtzile a agatare a calicunu chi ischerat carchi cosa in cussas carreras prenas de turistas. Fatos unos cantos tentativos inùtiles, fìamus torrados a sa vetura, amus lassadu sa tzitade sighende unu caminu de tzipressos sena signales istradales, e una fèmina manna chi teniat unas cantas ocas nos at inditadu in ue fiat su casteddu. In antis de nos saludare nos at preguntadu si pensaìamus de dormire  in cue e l'amus rispostu, comente aìamus giai pensadu de fàghere, chi bi andaìamus pro pràndere ebbia.
- Mancu male - at fatu issa - ca in cussa domo assuconant.

Mugere mia e deo, chi non creimus in pantàsimas de mesu die, nos nde fìamus rìsidos de sa creèntzia de cussa fèmina. Sos duos fìgios nostros però, de noe e de sete annos, si fiant postos cuntentos cun s'idea de connòschere una pantàsima de a beru.
Miguel Otero Silva, chi a prus de èssere unu bonu iscritore fiat un'anfitrione meravilliosu e de gustos fines in sa mesa, nos fiat isetende cun unu pràngiu de cussos chi non s'ismentigant. Sigomente fiamus arrivados a tardu no amus tentu su tempus de bisitare su casteddu in antis de  pràndere, ma sa vista sua dae in foras non teniat nudda de aporadore e cale si siat disassussegu iscumpariat bidende totu sa tzitade dae sa terratza prena de frores in ue fìamus prandende. Fiat difìtzile a crèere chi in cussu montigru de domos apilicadas, in ue b'istaiant agigu noranta mìgia pessones, bi fiant nàschidos tantos òmines de balia de dura. Nointames, Miguel Otero Silva nos at naradu cun su gèniu caribegnu suo chi petzi unu de cussos fiat su prus famadu de Arezzo.
- Su prus mannu - at sententziadu - est istadu Ludovico.

Sena sambenadu, Ludovico, su grandu segnore de sas artes e de sa gherra, chi aiat fatu fraigare cussu casteddu de sa malasorte sua, e chi Miguel nos nd'at faeddadu durante totu su pràngiu. Nos at faeddadu de su poderiu suo immensu, De s'amore contrariadu e de sa morte sua orrorosa. Nos at contadu comente in unu momentu de locura de amore aiat mortu a istocadas sa mugere in su matessi letu in ue finiant de si amare e luego aiat aunzadu  contra a isse etotu sos canes suos ferotzes de gherra chi l'ant ischirrioladu a mossos. Nos at asseguradu, sèriu, chi a partire dae sa mesu note sa pantàsima de Ludovico andaiat peri sa domo a s'iscuru, tratende de tènnere s'assussegu in su purgadòriu suo de amore.

Su casteddu fiat meda mannu e tristu. Ma a de die, a istògomo prenu e cuntentos comente fìamus, su chi contaiat Miguel non podiat pàrrere àteru si no una brulla comente si nde narant pro intratènnere sos istràngios. Sos otantaduos aposentos chi amus bidu sena nos ispantare a pustis de reposare, fiant istados mudados prus de una borta dae sos meres diferentes de su casteddu. Miguel aiat fatu restaurare de su totu su pranu terra e si fiat fatu fàghere un'aposentu de dormire modernu cun pamentu de màrmaru e installatziones de sàuna  e de ginnàstica, e sa terratza prena de frores in ue aìamus mandigadu. Su segundu pianu, su prus impreadu durante totu sos sèculos, fiat una filèrina de aposentos sena perunu caràtere, cun mobìlia de èpocas diferentes lassada a sa sorte sua. In s'ùrtimu pianu però bi fiat, sìncheru, s'aposentu in ue su tempus si fiat ismentigadu de passare. Fiat s'aposentu de dormire de Ludovico.

Est istadu unu momentu màgicu. In cue bi fiat su letu cun cortinas a oruladura de filos de oro, e sa fàuna de ricamos ispantosos galu allinnada dae su sàmbene de s'amante sacrificada. Bi fiat sa tziminera cun sa chisina astrada e s'ùrtimu truncu de linna fatu a pedra, s'armàriu cun sas armas chi ant ochidu, e su retratu a ògiu de su cavalieri pensamentosu in una curnisa de oro, pintadu dae unu de sos maistros frorentinos chi no ant tentu sa sorte de èssere immortales. Nointames, su chi m'at impressionadu de prus est istadu su fragu de fràula frisca chi abarraiat, sena un'acrarimentu possìbile, in s'aposentu.

Sas dies de istiu sunt longas e istentosas in Toscana,  e sa lìnia de s'orizonte si distinghet finas a sas noe de sero. Cando amus acabadu de bisitare su casteddu fiant sas chimbe passadas, però Miguel at insistidu a nos acumpangiare a bìdere sas pinturas a friscu de Piero della Francesca in sa Crèsia de Santu Frantziscu; luego nos amus leadu unu cafè in sos pòrticos de sa pratza, chistionende una bona iscuta, e cando fìamus torrados a leare sas valìgias amus agatadu sa chena in sa mesa. E tando fìamus abarrados a chenare.

In s'ìnteri chi fìamus chenende, suta de unu chelu in colore malva, sos pitzinnos ant leadu unas linternas in coghina e si nche fiant andados a esplorare s'iscuru de sos pianos artos. Dae sa mesa   intendìamus su galopu issoro de caddos rudos in s'iscala, sas ghennas tzirriende, sas boghes cuntentas mutende a Ludovico in sos aposentos iscuros. Sunt istados issos chi ant tentu sa mala idea de abarrare in cue a dormire. Miguel Otero Silva, cuntentu, est istadu de acordu, e nois no amus tentu su valore tzivile de lis nàrrere chi nono.

In contra de su chi mi timia, amus dormidu bene meda, deo e mugere mia in un'aposentu de su pianu terra e fìgios mios in un'aposentu acanta. Ambos los aiant ammodernados e non teniant nudda de arcanu. Chirchende de leare sonnu apo contadu sos dòighi tocos de sa pèndula de su salone e mi so ammentadu de s'avertèntzia aporadora de sa fèmina de sas ocas.  Ma fìamus gasi istracos chi no amus istentadu a dormire, cun unu sonnu carcu e continu. Mi nde fia ischidadu coladas sete oras, cun unu sole lughente passende in sas traessas de sa persiana. A costàgiu meu, mugere mia fiat navighende in mesu de unu sonnu de sos prus agradèssidos. A ratza de machìmene - apo pensadu -  chi calicunu, oe in die, sigat creende in pantàsimas. Petzi tando m'at fatu atziddire su fragu de fràula frisca, e apo bidu sa tziminera cun sa chisina frita e non in s'aposentu de su pranu terra in ue aìamus dormidu sa note in antis, ma in s'aposentu de Ludovico, suta de sa curnisa de oro e de sas cortinas pruerosas e de sos lentzolos a trìcia de sàmbene galu caente de su letu malaitu.

                                                              


diumenge, 30 d’octubre de 2016

A su mortu mortu / Pro sas animeddas











"A su mortu mortu" o "Happy Halloween" ?

         Dae unos cantos annos semus assistende, cun su cunsensu mudu de una parte manna de sa populatzione, a s'isparghidura de una “festa” furistera, Halloween, chi non tenet nudda de ite bìdere cun sa cultura nostra. Su chi in àteros logos est su costumadu, in Sardigna est unu machìmene, un'istrallòbiu, unu sciollòriu. Halloween cheret nàrrere: sa note in antis de Totus sos Santos, e in cussa note sos Tzeltas si caratzaiant de animales, imbrutaiant sas domos, poniant in sas ghennas issoro tzuchitas e ossos de animales pro assuconare sos mortos, chi in cussa note torraiant pro chircare de intrare in sa carena de sas pessones bias e pòdere gasi campare un’àteru annu.
         Su costumadu nostru, de Sardigna, in sa prima die de su mese de santandria, est chi a sero, fiotos de pitzinnos andant dae una domo a s’àtera pedende “a su mortu mortu”, o impreende un’àtera fòrmula dipendende dae sa bidda, "pro sas Animeddas" narant in àteros logos, e si lis dant papassinos, mèndula, frùtora, nughe o àteru. Sos pitzinnos non disafiant sos meres de sas domos a lis dare carchi cosa pro sas Animeddas, non minetzant si non bi la dant, ma bi la pedint.
         Sa note, pustis chena, sa famìlia torrat a aparitzare sa mesa, pro un’àtera chena, sa de sos mortos de domo, ca torrant e tocat a los acasagiare. In banca si bi ponet sa chena pro sos mortos e una candela. A sos minores si lis narat de non s’ischidare a de note e de non si nde pesare dae su letu pro no infadare sos mortos.
         Sa famìlia intrea est partìtzipe de custu eventu, de custu ritu de ammentu de sos mortos e de sa morte, de s'arcanu de sa morte, parte de un’àteru arcanu: su de sa vida. Est un'arcanu sa nàschida, sa vida in custu mundu, est un'arcanu s’amore, est un'arcanu sa morte. Sos mortos de domo sunt ànimas bonas, no los timus, non nche los catzamus, los atzetamus, los rispetamus  e los ammentamus. Dae sende criaduras sa morte est presente, s’agonia de su giaju e de sa giaja est parte de sos ammentos nostros, semus intrados cun rispetu in s’aposentu issoro, los amus acumpangiados a s'interru.
         Sas costumàntzias nostras nos definint rispetu a àteras culturas, sunt parte de s’identidade nostra e est cun custas chi nos devimus presentare in custu mundu semper prus globalizadu; non las devimus bìdere comente cosas betzas de nche frunire a su fogu de su consumismu, non devimus èssere ogetu passivu de s’aculturatzione globalizada, presentada comente signu de modernidade, aculturatzione, custa si plastificada, chi est apranende totu e totus.
  A su mortu mortu.



divendres, 28 d’octubre de 2016

Su chi deviat sutzèdere est sutzessu - Gabriel García Marquez










Su chi deviat sutzèdere est sutzessu

         Immaginade·bos una bidda minoredda in ue b'est una fèmina manna chi tenet duos fìgios, unu de 17 e una fìgia de 14 annos.
         Lis est dende a ismurgiare e tenet una cara apessamentada. Sos fìgios li preguntant ite est su chi tenet e issa lis rispondet:
"No l'isco, ma custu mangianu mi nde so ischidada cun su presentimentu  chi at a sutzèdere carchi disgràtzia mala in custa bidda."

         Su fìgiu si nch'essit e andat a giogare a billiardu, e in su momentu chi devet fàghere una caràmbula meda simple, s'àteru giogadore li narat:
"Iscummito custu dinari chi la faddis."  Totus si nde rient. Fintzas isse si nde riet. Iscudet sa botza e faddit. Pagat s'iscummissa e totus li preguntant it'est sutzessu, ca fiat una caràmbula fàtzile.
         "Tzertu chi fiat fàtzile, - rispondet isse - ma fia orioladu pro su chi m'at naradu mama custu mangianu a propòsitu de una disgràtzia mala chi at a sutzèdere in custa bidda."

         Totus si nde rient de a isse e chie at balangiadu s'iscummissa torrat a domo sua, in ue istat cun sa mama, o una neta o, ite nd'isco, un'àteru familiare, cuntentu pro su chi at balangiadu e narat:
"Apo balangiadu custu dinari a Dámaso de sa manera prus simple, ca est tontu."
"E pro ite est tontu?"
"Ca no est resèssidu a fàghere una caràmbula meda simple, orioladu, nat chi, dae s'idea chi sa mama custu mangianu si nd'est ischidada pensende chi in custa bidda at a passare una disgràtzia mala.
E sa mama li narat:
"Non ti lees a brulla sos presentimentos de sos betzos ca a bortas sutzedint.

Una parente intendet custu e andat a comporare petza. Li narat a su masellaju:
"Pone·mi unu chilu de petza", ma deretu si curreget: "mègius duos chilos ca nant chi devet sutzèdere una disgràtzia mala e est mègius a istare preparados."
Su masellaju li bendet sa petza e cando intrat un'àtera fèmina a comporare unu chilu de petza, li narat:
"Mègius chi nde còmporet duos chilos ca inoghe benit gente narende chi at a sutzèdere una disgràtzia mala e si sunt preparende e comporende de totu."  
E tando cussa fèmina li rispondet: "Tèngio fìgios meda, mègius nde còmporo bator chilos ..."
E si nch'essit cun sos bator chilos e, pro non m'illongare de prus, naro chi su masellaju in mesu ora bendet totu sa petza chi teniat, ochit un'àtera baca, bendet fintzas custa e sa nova in su mentres s'isparghet in totu sa bidda.

E benit su momentu chi totus sunt in s'isetu chi sutzedat carchi cosa. Si firmat totu e de repente a sas duas de sero.
Unu narat: "Abbistu ti nde ses de su calore chi est faghende?"
"Però in custa bidda semper at fatu calore."
Tantu calore faghet in sa bidda chi sos musitzistas teniant istrumentos apitzigados cun catrame e sonaiant semper a s'umbra ca si sonaiant a s'ala de su sole si lis isperraiant.
"In ogni modu, - narat unu - a custa ora no at fatu mai tantu calore."
"Ma a sas duas de sero est s'ora prus calurosa."
"Eja, ma non tantu comente como."

In sa bidda assolada, in sa pratza assolada de repente benit unu pugione e s'isparghet sa boghe: "B'at unu pugione in pratza." E totus nde benint assuconados a bìdere su pugione. "Semper b'at àpidu pugiones inoghe."
"Eja, ma mai a custa ora."

Arrivat unu momentu chi totu sos abitantes de sa bidda sunt nerviosos, ca sunt disisperados pro si nch'andare e non tenent su coràgiu de lu fàghere.
" Deo si chi so òmine de a beru - abbòghinat unu -. Deo mi nch'avio.
Leat sa mobìlia, sos fìgios, su bestiàmene, ponet totu in unu carru e traessat sa carrera printzipale in ue totu sa bidda l'est bidende.

Finas chi totus narant: "Si s'est atrividu isse, fintzas nois nos nch'andamus."
E comintzant a isboidare sa bidda. Si nche leant totu, animales e ogni cosa.

E unu de sos ùrtimos chi lassat sa bidda narat: "Chi sa disgràtzia non  falet subra de su chi restat de sa domo nostra", e li ponet fogu e àteros faghent su matessi cun sas domos issoro.

E fuint cun unu disisperu orrorosu, che fuende dae una gherra, e in mesu de issos b'est sa fèmina chi aiat tentu su presentimentu  e chi narat a su fìgiu a costàgiu suo: "Bidu l'as fìgiu me' chi deviat sutzèdere carchi disgràtzia mala in custa bidda?"


                                                             Gabriel García Marquez


dijous, 27 d’octubre de 2016

Sena mancu chinnire s'ogru - Paulo Coelho










Sena mancu chinnire s'ogru   

Durante una gherra tzivile in Corea, unu generale avantzaiat cun ostinu cun sas tropas suas, conchistende provìntzias e provìntzias, distruende totu su chi agataiat a in antis suo. Sa gente de una tzitade, ischidu chi su generale si fiat acurtziende e intesu contos de sa crudelidade sua, si nche fiat fuida a unu monte probianu.
Sas tropas ant agatadu sas domos bòidas. Chirchende in ogni logu ant iscobertu unu mòngiu zen chi non si fiat mòvidu dae su logu suo. Su generale at dadu s'òrdine chi si presentaret a in antis suo, ma su mòngiu no l'at postu mente.
Furiosu, su generale fiat andadu a agatare su mòngiu.
- Tue forsis no ischis chie so deo! - at uruladu - Deo so chie ti podet atraessare sas petorras cun s'ispada, sena mancu chinnire s'ogru!
Su maistru zen si fiat giradu cara a isse e l'at rispostu pàsidu:
- Mancu vostè ischit chie so deo. Deo so chie podet èssere traessadu dae un'ispada, sena mancu chinnire s'ogru.  
Intesas custas paràulas, su generale si fiat ingrunadu, aiat fatu una riverèntzia e si nche fiat andadu.


                                                                                   Paulo Coelho