dilluns, 25 d’abril de 2016

Decamerone (2 - II)




Rinaldu d'Esti, irrobbadu dae unos birbantes, est acasagiadu dae una biuda e torrat a domo sua sanu e cuntentu.



         


























In su tempus chi in Ferrara bi fiat su marchese Atzu, unu giòvanu mercaderi a nùmene Rinaldu, fiat andadu dae Ferrara  a Verona a caddu.
         In caminu si fiat agatadu cun tres òmines chi pariant mercaderis che a isse, ma chi fiant unos bandidos, e aiat sighidu su biàgiu cun issos. Custos, pro fàghere leare fidùtzia a Rinaldu, si mustraiant onestos e de bonu coro. Unu de custos tramperis at preguntadu a Rinaldu:
         "Cale pregadorias naras tue cando ses in biàgiu?" Rinaldu l'at rispostu:  
     "Deo, sa veridade, prego pagu, ma a mangianu, cando esso dae sa locanda, naro unu Babbu Nostru e un'Ave Maria pro s'ànima de su babbu e de sa mama de santu Giulianu; fatu custu prego a Nostru Segnore e a custu santu pro chi a de note agate semper in ue dormire. A bortas mi so agatadu chi no ischia in ue dormire, ma gràtzias a s'agiudu de santu Giulianu totu est andadu bene."
         Su bandidu chi l'aiat fatu custa pregunta li nd'at fatu un'àtera:
         "E custu mangianu naradas las as sas pregadorias?"
"Giai lu creo" l'at rispostu Rinaldu.
        Tando su bandidu at naradu: "Fintzas deo apo biagiadu meda e mai apo naradu una pregadoria a santu Giulianu, ma àteras pregadorias, e finas a como semper apo agatadu unu bonu logu in ue pòdere dormire; amus a bìdere custa note si apo a istare mègius deo o tue."
      E arresonende de àteras cosas, fiant cròmpidos a unu logu iscuru e assoladu e sos bandidos ant aprofetadu pro irrobbare Rinaldu de totu su chi teniat, fintzas su caddu e sa bestimenta. E in s'interi chi si nch'andaiant lu befaiant: "Pregunta a santu Giulianu tuo si custa note ti oferit unu bonu allògiu, ca su Santu nostru a seguru chi nos nd'at a agatare unu bonu meda."
        Su tzeracheddu de Rinaldu bidende su mere suo irrobbadu, in contu de l'agiudare si nch'est fuidu a caddu e est andadu finas a  su Casteddu de sa Fae in ue l'aiant allogadu.
      Rinaldu, abarradu mesu nudu, iscurtzu e sena caddu, s'est postu a chircare, disisperadu, unu logu in ue nche pòdere barigare sa note sena mòrrere dae su fritu, dadu chi fiat comintzende a frocare forte. Fatu unu bonu tretu de caminu at bidu  su Casteddu de sa Fae e at detzisu de pedire a sos de intro chi lu fagherent dormire in cue. Totu sas giannas e bentanas però fiant serradas e sos pontes mòbiles de intrada artziados. Pro sorte sua at agatadu una loza e in cue suta, male comente at pòdidu, s'est acucadu subra de unu pagu de pàgia. Disconsoladu e tristu pensaiat a santu Giulianu chi custa borta no l'aiat agiudadu. Su Santu però fiat a puntu de li dare una manu.
         In cussu casteddu bi fiat una biuda, bella e bene fata comente peruna àtera, istimada dae su marchese Atzu chi meda bortas andaiat a l'agatare e intraiat a letu cun issa. Sa note fiat in su casteddu ma, a unu tzertu momentu est bènnidu unu missu pro l'avèrtere chi deviat tzucare a Ferrara pro una cosa urgente.
         Sa fèmina, annicada, at detzisu de si fàghere unu bagnu, de chenare e si nch'andare a dormire. Intrada in s'aposentu de su bagnu, chi fiat a in susu de sa loza in ue bi fiat Rinaldu, at intesu sos lamentos de isse e tando at naradu a sa tzeraca de andare a bìdere chie bi fiat in cue, suta de sa loza, in una note chi fiat frochende. Sa tzeraca essida a foras, at agatadu a Rinaldu tèteru dae su fritu, totu a unu gantzu. L'at preguntadu chie fiat e ite bi faghiat in cue. Isse l'at contadu totu su chi li fiat sutzessu e l'at pedidu de no lu lassare in cue a mòrrere dae su fritu.
         Sa tzeraca est torrada a in intro e at contadu totu a sa biuda, chi l'at naradu de fàghere intrare cussu òmine, de li dare a mandigare e de li agatare unu logu pro dormire.
      Torrada dae Rinaldu, sa tzeraca l'at fatu intrare a casteddu e l'at acumpangiadu a si fàghere unu bagnu cun abba caente. Sa biuda l'aiat fintzas dadu una bestimenta noa, chi fiat de su maridu mortu. Rinaldu daiat sas gràtzias a Deus e a Santu Giulianu pro l'àere fatu agatare cussu casteddu e gente de bonu coro. Sa biuda luego at preguntadu a sa tzeraca comente fiat custu òmine e issa l'at rispostu chi fiat una pessone bella e distinta. Tando l'at fatu intrare a s'aposentu in ue fiat issa, l'at naradu a si sètzere a faca a su fogu a costàgiu suo e a li nàrrere ite li fiat sutzessu.
      Isse l'at contadu totu e issa l'ascurtaiat. Sa fèmina aiat giai intesu s'istòria sua contada dae su tzeracheddu de Rinaldu, chi fiat arrivadu a su casteddu in antis e pro cussu l'at crèidu.
         Cando sa chena fiat ammaniada e posta in sa mesa, isse s'est sabunadu sas manos e at comintzadu a mandigare. Fiat unu bellu òmine, artu e bene fatu, garbosu e gentile.
      Sa biuda si sentiat atraida dae isse e, essende restada brivada de sa cumpangia a letu de su marhese, galu càrriga de disìgiu sessuale comente fiat, cheriat assagiare totu su bene chi teniat a in antis de ogros. E duncas s'est cussigiada cun sa tzeraca a bìdere ite nde pensaiat issa e custa l'at naradu chi faghiat bene a andare a letu cun cussu òmine.

         E gasi, pustis chena, sa biuda s'est acurtziada a isse  e l'at naradu:
         "Rinaldu, pro ite seis gasi pensamentosu? Seis pensende chi non bos ant a torrare su caddu e sa bestimenta e totu su chi bos ant furadu? Ponide·bos cuntentu. Custa est domo bostra! Antzis, bos naro una cosa, chi cun custa bestimenta in dossu, chi fiat de     maridu meu s'iscuru, mi parides isse in pessone; e tantu est chi custu sero m'est intrada sa gana, prus de una borta, de bos abbratzare e basare , si no aere pensadu de bos dare infadu."
         Rinaldu ascurtende custas paràulas e bidende sos ogros disigiosos de sa fèmina, si l'est acurtziadu a bratzos ispartos e l'at naradu:
         "Sennora mia, gràtzias a bois deo so galu biu e duncas non mi  chèrgio cumportare comente unu peddone, ma  mi tocat a  fàghere totu su chi bos agradat, duncas bos apo a abbratzare e basare finas a cando nd'ais a tènnere gana."
Sa fèmina chi pro s'allùere non li serviant àteras paràulas, si nch'est ghetada in bratzos suos e si l'at bene istrintu e basadu e àtere e tantu at fatu isse; deretos si nche sunt andados a s'aposentu de dormire e sena isetare mancu un'iscuta si nche sunt corcados e ant satisfatu sas ganas issoro totu sas bortas chi ant chertu in antis de fàghere die.

A s'arbèschida sa biuda, at dadu dinari a Rinaldu e l'at fatu agatare cun su tzeracheddu suo. In su mentres sas guardias aiant agatadu sos tres bandidos e nche los aiant giutos pròpiu a su Casteddu de sa Fae. In cue Rinaldu los at reconnotos e at recuperadu su caddu e totu su chi li aiant irrobbadu. Dadas sas gràtzias a Deus e a Santu Giulianu si nche fiat torradu a domo sua.


_________________________________________________________________





Decamerone   (3 - I)
  


Tomaseddu, de Lamporèchiu, passat pro mudu e si faghet ortulanu de unu monastèriu de fèminas chi si brigant intre issas pro si corcare cun isse.

Unu tempus, a curtzu a Firenze, bi fiat unu monastèriu famadu meda, ma non nde chèrgio nàrrere su nùmene pro no li minimare sa fama chi tenet, cun oto mòngias giòvanas e una badessa. Bi traballaiat comente ortulanu un'omineddu a nùmene Pepe chi, discuntentu pro su pagu dinari chi li pagaiant, una die detzidit de si nche torrare a bidda sua. Medas amigos suos l'ant saludadu a sa torrada e intre custos bi fiat finas Tomaseddu, unu bellu giòvanu, forte e bene fatu. Cando at bidu a Pepe l'at preguntadu in ue nch'aiat coladu totu cussu tempus a in foras de Lamporèchiu e isse l'at rispostu chi fiat istadu in unu monastèriu. Tomaseddu tando l'at preguntadu ite traballu faghiat intro de su monastèriu e Pepe l'at rispostu: 
"Traballaia in un'ortu bellu mannu; cando non cando andaia a chircare linna in su padente, a carrare abba e faghia àteras cosigheddas. Ma cun su pagu dinari chi mi daiant sas mòngias non resessia mancu a mi comporare una paja de botas. In prus totu cussas mòngias fiant lanivugiosas e cumpidajolas, e semper istaiant chesciende·si de su traballu meu. Est pro totu custos motivos chi mi nche so andadu. In antis de tzucare però m'ant naradu a bìdere si agataia calicunu cun ganas de bi andare a traballare."
"Bene as fatu a ti nch'andare - l'at fatu Tomaseddu -, ello e comente faghet un'òmine a istare in mesu a tantas fèminas? Mègius a istare in mesu a sos dimònios; sas fèminas su prus de sas bortas no ischint mancu issas su chi cherent."
Tomaseddu però fiat in trìulu, pensende a sa possibilidade de pòdere traballare in mesu de tantas fèminas. E sigomente ischiat fàghere totu su chi faghiat Pepe, at pensadu de si presentare in cussu monastèriu, ma sena nàrrere nudda a s'amigu. Timiat però de no èssere atzetadu ca, giòvanu comente fiat e de bella presèntzia, diat àere pòdidu fàghere innamorare carchi mòngia giòvanedda.
"Su monastèriu nch'est a tesu, in cue non mi connosches nemos - at pensadu - e tando mi fatzo passare pro surdu e mudu e gasi a seguru m'atzetant."
S'at postu una destrale a coddu e si nch'est tzucadu, sena nàrrere a sos amigos a ue andaiat. Arrivadu a su monastèriu s'est presentadu a s'amministradore e, faghende·si a cumprèndere cun gestos che sos mudos, at pedidu a mandigare e in càmbiu s'est ofertu de isperrare truncucos de  linna. S'amministradore l'at dadu a mandigare e a pustis l'at postu a in antis unos cantos truncos chi Pepe non fiat resèssidu a isperrare, cosa  chi isse in càmbiu at fatu cun fatzilidade. Luego nche l'at giutu a su padente a chircare linna. S'amministradore, cuntentu de comente traballaiat Tomaseddu, si nche l'at giutu a domo a traballare pro unas cantas dies. 
A unu tzertu momentu, sa badessa at bidu a Tomaseddu e at preguntadu a s'amministradore chie fiat cussu giòvanu.
"Reverenda madre - l'at rispostu s'amministradore -, est unu poveritu chi s'àtera die est bènnidu a inoghe pedende s'elemòsina, deo l'apo dadu a mandigare e l'apo postu a fàghere carchi faina. Si est capassu de traballare sa terra e cheret abarrare inoghe, lu podimus pònnere a fàghere fintzas àteras fainas chi a seguru nd'amus a bogare profetu. In prus, essende surdu e mudu non b'at perìgulu chi siet infadosu cun sas mòngias."
Sa badessa at naradu: "Averigua chi iscat traballare bene e cumbinche·lu a abarrare inoghe. Da·li una botas, unu capeddu betzu, trata·lu bene e faghe·lu mandigare bene."
S'amministradore at asseguradu sa badessa chi diat àere fatu totu su chi issa cheriat. 
Tomaseddu, chi aiat intesu totu faghende comente chi fiat innetiende sa corte, at pensadu: "Si mi faghides abarrare inoghe, apo a traballare s'ortu bostru comente mai nemos l'at fatu."
S'amministradore, averiguadu chi Tomaseddu fiat bonu traballadore, l'at preguntadu a gestos si cheriat abarrare in su monastèriu e isse at isconchinadu chi emmo. E at comintzadu a traballare. 
Coladas unas cantas dies, sas mòngias bidende·lu traballende si nde befaiant, comente a bortas si faghet cun sos surdos, e lu ofendiant a paràulas sena s'immaginare chi isse las poderet intèndere
Una die, istracu dae tantu traballu, Tomaseddu s'est istèrridu in s'ortu pro si pasare.




Duas mòngias chi fiant passende in cue si lis sunt acurtziadas pro si l'abbaidare e isse s'est fatu su dormidu.
Una de sas duas, sas prus ispibilla, at naradu a s'àtera: "Si m'asseguras de mantènnere su segretu, t'apo a nàrrere su chi apo pensadu bortas meda, chi forsis diat pòdere cumbènnere finas a tie."
E s'àtera li faghet: "E nara·mi·lu, ti promito chi no l'apo a nàrrere a nemos."
S'ispibilla li narat: "Mai as pensadu a cantu istamus inserradas e bardiadas? Mai as pensadu chi in custu monastèriu no intrat mai un'òmine, francu s'amministradore, chi est bètzu, e custu chi est mudu? Deo apo intesu nàrrere prus de una borta dae unas fèminas chi totu sas durcuras de su mundu sunt paga cosa si las cunfrontamus cun su gosu chi si podet assaborare cando s'òmine istat paris cun sa fèmina a letu. In custas ùrtimas dies a s'ispissu apo disigiadu de proare cun custu òmine si custa durcura est sa prus manna de totus; e custa est sa pessone prus indicada in cantu non podet andare in giru a lu nàrrere. Nara·mi ite nde pensas tue."
"Oddeu - faghet s'àtera - ite est su chi ses narende? Non ti l'ammentas chi amus promissu sa birghinidade a Nostru Sennore?"
"Ello! E cantas cosas non si promitint chi a pustis non si mantenent!
"E si restamus ràidas, ite naramus a sas àteras mòngias?"
"Ma tue tando ti cheres infùndere in antis chi proat? Si nos sutzedit, giai amus a pensare su de fàghere."
S'àtera intendende custas paràulas e tenende prus gana de issa de proare s'òmine, at naradu: "Andat bene, e comente amus a fàghere?"
"Sunt giai sas noe de note e totu sas àteras ant a èssere dormende;  nche giughimus su mudu a sa pinneta e, a muta a muta, istamus cun isse in su mentres chi una abbaidat si benit calicunu. Est gasi macu chi at a fàghere su chi li naramus nois. 
Tomaseddu intendiat totu e, no isetende àteru si non de èssere leadu dae una de issas, fiat prontu a pònnere mente.
Bidende chi nemos las podiat bìdere, sa chi aiat faeddadu a primu at ischidadu a Tomaseddu, chi deretu s'est postu reu, l'at leadu a manu tenta e nche l'at giutu a sa pinneta e isse at fatu totu su chi issa li pediat. Otentu su chi cheriat, at fatu intrare sa cumpàngia e Tomaseddu, mancari si mustraret simplotu, faghiat su chi cheriant issas. In antis de si nch'andare cada una at chertu proare un'àtera borta comente su mudu l'ischiat imperriare. 
In sas dies sighentes sa duas mòngias ant sighidu intrende in sa pinneta e narende intre issas chi su chi faghiant fiat prus bellu de comente aiant intesu nàrrere.
Una die una de sas àteras mòngias, at bidu totu dae sa bentanedda sua e l'at mustradu a àteras duas. Custas tres ant pensadu de iscobiare totu a sa badessa ma a pustis ant detzisu de si acordare cun sas àteras duas e gosare finas issas de cussas durcuras; de custa manera Tomaseddu teniat pro a isse chimbe mòngias.




Una die calurosa sa badessa fiat passende in su giardinu e at bidu suta de un'àrbure de mèndula a Tomaseddu, discansende ca a de die traballaiat pagu, dadu chi a de note s'istracaiat. Una bentulada li at artziadu sa paga robba chi teniat in dossu e est restadu totu a sa nuda. A sa badessa, bidende·lu gasi, li est intrada sa matessi gana de sas mòngias suas e, bidende chi fiat a sa sola, at ischidadu a Tomaseddu e si nche l'at giutu a s'aposentu suo in ue l'at tratesu paritzas dies proende e torrende a proare sena pasu cussa matessi durcura chi aiat fatu dispretziare a sas mòngias. Custas si chensciaiant cun sa badessa  chi Tomaseddu non s'incuraiat de s'ortu. 
Coladas unas dies sa badessa nch'at fatu torrare a Tomaseddu in s'aposenteddu suo e in cue andaiant totu sas chi cheriant gosare cun isse, badessa e mòngias. 
Una die isse at pensadu chi a passare pro surdu e mudu li faghiat prus male chi non bene ca non bi la faghiat  prus a acuntentare totu cussas mòngias, fiat istracu mortu. E tando una note chi fiat cun sa badessa, at  comintzadu a faeddare: 
"Missegnora, apo intesu chi unu puddu bastat pro deghe puddas, ma deghe òmines non podent achipire a una fèmina. E deo chi nde tèngio noe, giai si podet immaginare vostè sa podda chi mi leo. Si sigo gosi no apo a campare meda. Duncas, o mi lassades andare in bonora o li ponides remèdiu."
"Gesummaria - at naradu sa badessa - e ite t'est sutzessu; deo pensaia chi fias surdu e mudu!"
"Reverenda badessa, lu fia, ma non so nàschidu gasi; una maladia m'at fatu mudu ma como m'est torrada sa paràula e do gràtzias a Nostru sennore pro custu."
Sa badessa l'at crèidu e l'at preguntadu ite cheriat nàrrere cun su contu chi nat chi deviat acuntentare a noe fèminas. 
Intesa sa risposta chi l'at dadu Tomaseddu at cumpresu chi fiat in perìgulu su bonu nùmene de su monastèriu e duncas at agatadu una solutzione. 
Unas pagas dies in antis fiat mortu s'amministradore e tando sa badessa e sas mòngias ant adau a ischire chi issas aiant pregadu su Santu chi daiat nùmene a su monastèriu pro chi a Tomaseddu li torraret sa paràula. Sa paràula li fiat torrada e tando sa badessa at fatu amministradore, bene pagadu, a Tomaseddu. Coladu unu tempus, sas mòngias chi isse aiat postu ràidas, ant partoridu sas criadura, chi isse at pesadu sena mai lis nàrrere chie fiant sas mamas. 
A betzu Tomaseddu si nch'est torradu a Lamporèchiu cun dinari e tantos bellos fìgios e totu custu gràtzias a chi aiat fatu frutuare bene sa gioventude sua. 


________________________________________________________________



Un'istalleri ponet cuntenta sa mugere de Agilulfu, re de sos longobardos  








Unos cantos sèculos a como, Pavia fiat sa sea de su re longobardu Agilulfu. Custu re si fiat cojuadu cun Teudelinga, biuda de Autari, fèmina sàbia, virtuosa e bella meda, ma sena sorte in amore. 
Unu de sos istalleris de su palatzu, unu giòvanu artu e bellu, si fiat innamoradu de issa. Sende però de sa cunditzione chi fiat, ischiat de non tènnere peruna ispera de èssere contracambiadu. E est pro custu chi no at iscobiadu a nemos cussu segretu suo e nen s'atriviat a abbaidare a ogros sa rèina. Faghiat de totu però pro si mustrare amàbile cun issa, li daiat su mègius caddu e fiat cuntentu si podiat tocare ebbia sa beste sua.
Ma, comente sutzedit a s'ispissu, cantu prus mìnimat s'ispera, tantu prus creschet s'amore; cosa chi est sutzessa fintzas a cussu istalleri chi ogni die fiat semper prus disigiosu de isfogare s'amore chi teniat in intro. Prus de una borta aiat pensadu de mòrrere pro a issa; una die, bìnchidu dae custu turmentu at detzisu de si nche mòrrere, manifestende de cussa manera totu s'amore chi teniat pro sa rèina. At pensadu duncas de mòrrere a pustis de èssere intradu in su letu cun issa e s'ùnica manera chi teniat de lu fàghere fiat sa de intrare a fura in su letu suo.
S'istalleri duncas si fiat postu a iscobiare su chi faghiat su re; si fiat abbistu chi isse no andaiat ogni note a s'aposentu de sa rèina, e cando bi andaiat semper si poniat in palas una capa e a una manu giughiat unu rocu e a s'àtera una làntia; e cando fiat a in antis de s'aposentu daiat unu o duos corfos de rocu a sa gianna pro chi aberrerent. 
S'istalleri, bidu totu custu, s'aiat procuradu una capa che sa de su re, una làntia e unu rocu. Una note si fiat sabunadu bene pro chi sa rèina non learet fragu de istalla, si fiat bene cuadu e, abbigende·si chi su re non fiat in s'aposentu de sa rèina, at tzocadu duas bortas cun su rocu. Una tzeraca mesu dormida l'at abertu sa gianna e l'at leadu dae manos sa làntia. S'istalleri, mudu che crastu, fiat intradu in s'aposentu a s'iscuru, si nd'aiat bogadu sa capa, si fiat ispogiadu de su totu e si nche fiat intradu in su letu in ue fiat corcada sa rèina. Mustrende·si de malumore pro no èssere obligadu a faeddare (e duncas a si fàghere reconnòschere), at imperriadu a sa rèina prus de una borta e duas. In fines si fiat torradu a bestire, si fait postu sa capa in palas e, a làntia in manu e sena abèrrere buca, totu tristu, si nche fiat essidu.
Passada un'iscuta su re fiat andadu a s'aposentu de sa rèina, comente faghiat semper e si nche fiat tzacadu intro de su letu de issa saludende·la cuntentu.
"Oddeu, segnore meu, - at fatu sa rèina totu ispantada - ite est chi bos sutzedit istanote? Como como bos nche seis essidu, bene satisfatu de àere fatu su dovere bostru cun prus passione de àteras notes, e torrades deretu dae me? "
Intesas custas paràulas su re at cumpresu sa trampa chi aiant postu a sa rèina ma, pro no ammìtere chi chie l'aiat lassada bene satisfata cun prus passiones de sas àteras notes non fiat isse ma un'àteru, at naradu, finghende: "Ma tando non mi cunsiderades capassu de torrat a bos acuntentare?"
"Segnore meu - l'at rispostu sa rèina - emmo, ma deo bos cussìgio de tènnere in contu  fintzas sa salude bostra."
E tando su re l'at rispostu: "Tenides resone, apo a fàghere su chi mi cussigiades e duncas mi nch'ando sena bos infadare prus istanote."
Essidu dae s'aposentu, su re, tzegu dae su fele, deretu si fiat postu a chircare chie si fiat atrividu a fàghere un'afrenta che cussa a s'onore suo e de sa rèina. E pensende chi cussu esseret galu intro de domo sua, fiat intradu a  s'aposentu de sos tzeracos pro lis tocare unu a unu sas petorras pro iscobèrrere a chie li tzocheddaiat prus a forte su coro. Isse difatis pensaiat chi, essende colada paga iscuta, chie l'aiat fatu deviat galu tènnere sos tzocheddos de su coro lestros meda.
S'istalleri, chi fiat ischidadu, si fiat abbistu de su chi fiat faghende su re e tando aiat serradu sos ogros e mustradu chi fiat dormende. Cando su re l'at tocadu in petorras at intesu chi su coro li tzocheddaiat a forte ca, a sa podda chi aiat tentu cun sa rèina, si li fiat annanta sa timòria de èssere iscobiadu. 
Su re, chi non cheriat chi s'ischerat s'afrenta chi l'aiant fatu, at lassadu pro s'incràs a mangianu sa punitzione de s'istalleri e, pro lu pòdere reconnòschere, li nd'at segadu unu tzuffu de pilos dae conca, pensende chi fiat dormende. Fatu custu su re fiat torradu a s'aposentu suo. S'istalleri at cumpresu chi su re li nd'aiat mutzadu sos pilos pro lu pòdere reconnòschere s'incràs e duncas, sena pèrdere tempus, agatada una fòrfighe, si fiat postu a nde mutzare sos pilos a totu sos chi fiant dormende in s'aposentu e si nche fiat torradu a letu suo.
Su mangianu su re at cumandadu chi, in antis de abèrrere sas giannas de su palatzu, totu sos òmines chi bi fiant si deviant presentare a in antis suo; e totus si fiant presentados. Su re at bidu chi agiomai a totus lis fartaiat unu tzufu de pilos, e at pensadu: "Su chi so chirchende, mancari siat pessone de cunditzione bassa, at mustradu de tènnere tinu."
Su re duncas si fiat abbistu chi no li cumbeniat a iscobèrrere chie fiat intradu in su letu de sa rèina, ca a su matessi tempus  isse si diat mustrare  comente corrudu, e custu rapresentaiat unu disonore mannu pro a isse e pro sa rèina. At detzisu duncas de faeddare a su culpàbile a manera chi isse ebbia lu poderet cumprèndere, e at naradu: " Chie l'at fatu chi no lu torret a fàghere, e como andade cun Deus". Sos chi ant intesu custas paràulas si fiant ispantados e si preguntaiant ite aiat chertu nàrrere su re cun cussas paràulas. Nemos però l'at iscobertu, francu s'istalleri chi ischiat bene chi cussas paràulas fiant pro a isse ca fiat resèssidu a s'agatare cun sa fèmina chi si fiat innamoradu sena èssere cundennadu a mòrrere. 




___________________________________________________________


Donna Filipa, agatada dae su maridu cun s'amante, est denuntziada dae isse ma s'ischit defensare





Unu tempus in Prato b'aiat una lege chi cundennaiat una fèmina a èssere brusiada si su maridu l'aeret agatada cun un'àteru òmine, siat chi esseret istadu s'amante siat chi esseret istadu unu chi pro dinari aeret comporadu sas bellesas suas. 
Una note Rinaldu, de una de sas famìlias prus potentes de Prato, cojuadu cun Donna Filipa, fèmina ermosa e dèchida meda,  at agatadu a mugere sua intro su letu abbratzada a  Lazarinu, unu giòvanu galanu e de bona famìlia, chi issa istimaiat prus chi no ogni àtera cosa in custu mundu. Rinaldu est istadu tentadu de si ghetare contra sos duos amantes pro los ochire, ma luego, timende sa giustìtzia, at frenadu totu sa fùria chi teniat in corpus e at detzisu de denuntziare sa mugere, amparende·si in sa lege esistente. Sa fèmina, de bonu coro comente lu sunt totu sas innamoradas de a beru, at detzisu de si presentare a in antis de su giùighe, cunfessare sa veridade e arriscare sa morte in contu de si nche fuire e campare disterrada sena s'amore suo.  
Su giùighe at bidu chi issa fiat una fèmina bella meda e refinada e, a pustis de l'àere intesa faeddende, semper cun garbu, s'est abbistu chi issa teniat un'ànimu nòbile. Est pro custu chi at comintzadu a nde tènnere unu pagu de dolu e l'at naradu: "Sennora mia, comente podides bìdere, inoghe nch'est maridu bostru Rinaldu, chi assegurat chi bos at agatadu intro de su letu cun un'òmine e recherit chi deo, segundu sa lege atuale, bos cundenne a mòrrere, ma no lu potzo fàghere si bois in antis non cunfessades sa curpa bostra."
Sa fèmina, cun assèliu, at rispostu: "Sennor giùighe, reconnosco chi Rinaldu est maridu meu e chi eris note m'at agatadu abbratzada a Lazarinu, e sunt giai meda sas bortas chi so istada cun isse pro s'amore sintzeru e mannu chi li tèngio. Seis duncas lìberu de mi cundennare. In antis però bos pido de mi fàghere unu praghere: preguntade a maridu meu si finas a como mi so denegada carchi borta a sos recherimentos sessuales suos."
Rinaldu, sena isetare chi su giùighe li fagheret sa pregunta, lestru at rispostu chi Donna Filipa mai si fiat negada a lu satisfàghere a dovere intro de su letu. 
"Duncas - at sighidu sa fèmina - sennor giùighe, deo bos pregunto custu: si isse at semper leadu dae me totu su chi cheriat e totu su chi lu faghiat cuntentu, ite nde devia fàghere deo de su chi sobraiat? Nche lu devia forsis ghetare a sos canes? No est mègius a lu donare a un'àteru òmine, garbosu, chi m'istimat prus chi no ogni àtera cosa in custu mundu chi no a lu lassare pèrdere o a si guastare?"
A su protzessu bi fiant belle totus sos de Prato e, intendende cussa pregunta gasi abbista e ispibilla, ant rìsidu meda e a pustis ant  aboghinadu totus paris chi Donna Filipa teniat resone. E in cussa matessi ocasione de su protzessu, sos legisladores, cun su cunsensu de su giùighe, ant mudadu cussa lege crudele pro sas fèminas, a manera chi dae sa die fiant retènnidas culpàbiles sas fèminas chi traighiant su maridu pro dinari ebbia, totu sas àteras nono.
Rinaldu duncas, atontonadu dae comente fiat andadu su protzessu, s'est dèvidu acunortare, mentres chi Donna Filipa si nch'est torrada a domo cuntenta che pasca.


_______________________________________

 
                                                                                

diumenge, 24 d’abril de 2016

Un'òpera manna de sa literadura catalana in sardu

                 


        SA PRATZA DE SU DIAMANTE / LA PLAÇA DEL DIAMANT   




            A sos chi mi preguntant  pro ite apo traduidu custu libru in sardu, deo lis regiro sa pregunta e lis naro de proare a immaginare chi perunu libru siat mai traduidu. Sa gente diat connòschere  e diat lèghere petzi libros in sas limbas chi faeddat, chi pro su prus est una, o duas; sa tzirculatzione de sa cultura  e de sas ideas diat èssere limitada  a sa zona linguìstica cumpetente de cussa limba. Si diat tratare de una autarchia culturale chi oe non podimus ammitire, est finas impossìbile, pro no nàrrere contra natura. Bos l’immaginades: sa literadura tedesca lèghida petzi in sos territòrios de sas limbas germànicas, sa frantzesa in sos territòrios francòfonos, s’ebrea inserrada in Israele.
 
             Sa tradutzione duncas est un’istrumentu de comunicatzione, de abertura a su diàlogu, de cuncàmbiu o cambiapare intre culturas, intre limbas diferentes.

              Sa limba, chi est sa matèria prima de sa tradutzione, e sa cultura sunt entidades in movimentu, non sunt istàticas ma dinàmicas, e sighint su matessi caminu. Sunt in movimentu continu, a inghìriu, a caragolu; sunt unu bentu a mulineddu: a un’ala dant e a s’àtera ala leant, retzint e oferint, còpiant e sunt copiadas. Sa tradutzione est un’alimentu pro sa cultura, alimentu chi leat dae un’àtera, non furat, antzis leende l’inrichit e s’inrichit issa etotu.
             Sa tradutzione est una bentana aberta a su mundu, est unu ponte chi tocat giumpare pro ischire e connòschere su chi pensant e narant in cale si siat chirru de su mundu, o prus sempritzemente in s’àteru oru de su riu.

             In sas limbas minores che sa sarda sa tradutzione literària tenet sa tarea, su còmpitu, de inrichire, de recreare, de afortire sa limba; est una linfa; est che sa manu de s’òmine chi cun sa marra aralat, imbiat s’abba a sos surcos de sa limba pro li dare vida, pro chi diat frutos, pro chi non si sichet s’arvure. 
  
           Rodoreda naraiat chi fiat difìtzile a iscrìere in catalanu in logu furisteri, immaginade·bos unu pagu ite podet èssere a traduire in sardu in logu furisteri.
              No est sa matessi cosa traduire dae una limba cun una traditzione culturale bene arraighinada e cun una ampra literadura de riferimentu a un’àtera cun sas matessi caraterìsticas, chi a traduire dae una de custas limbas, mannas e bene assentadas, a una minoritària che su sardu.
      Su movimentu a mulineddu, in custu casu, est totu in favore de su sardu, chi retzit dae àteras limbas sena nudda dare, cun s’isperu però chi in un’imbeniente sa literadura nostra podat inrichire carchi àtera. Bi cheret sa voluntade nostra,  sa fidùtzia in nois etotu, s’autoistima, pro lu pòdere fàghere.


             Totu custa premissa ampra  m’est servida pro descrìere  sas resones prus profundas chi m’ant cumbintu a truduire su romanzu de Mercè Rodoreda.
              Ma ite est chi m’at dadu s’ispinta pro lu fàghere? Est istadu s’amore, s’amore pro sa prima limba chi apo intesu, sa prima chi m’at regaladu unu risu e unu piantu, sa prima chi apo traduidu sos disìgios meos in paràulas, sa prima chi m’ant cumpresu. Est sa matessi limba chi a sos ses annos, intrende a iscola, mi nch’ant furadu.
            A custu primu amore si nd’est annantu un’àteru, s’amore pro sa limba catalana, connota unu merie de medas annos a como, a pilos longos e barba longa, in unu bellu merie pariginu chi galu durat.